În această dezbatere în timp real de la al 29-lea congres virtual EPA din 2021, întrebarea dacă tulburările schizoafective ar trebui diagnosticate transversal (ICD-11) în loc de longitudinal (DSM-5) a fost discutată pe larg. În timp ce profesorul Peter Falkai era în favoarea afirmației, profesorul Ingrid Melle era împotriva ei. Dezbaterea a fost moderată de profesorul Silvana Galderisi, profesor de psihiatrie la Universitatea din Campania Luigi Vanvitelli.

Într-un sondaj în rândul participanților de la începutul dezbaterii, 64% au afirmat că tulburările schizoafective trebuie diagnosticate longitudinal, în timp ce 21% au afirmat că ar trebui diagnosticate transversal; 14% au răspuns că nu sunt siguri.

Profesorul Peter Falkai de la catedra de psihiatrie și psihoterapie de la Universitatea din Munchen și nou-numit președinte EPA, a pledat în favoarea afirmației.
 
Și-a început prezentarea subliniind criteriile de diagnosticare a tulburării schizoafective; în clasificarea internațională a bolilor, ediția 11 (ICD-11), un diagnostic trebuie pus doar când sunt îndeplinite în același timp sau la distanță de câteva zile criteriile simptomatice ale schizofreniei și pentru episoadele de dispoziție moderate sau severe.¹ În plus, dispoziția și simptomele de schizofrenie trebuie să fi apărut pe o perioadă de o lună în total.¹
 
Pe de altă parte, manualul de diagnostic și statistică, ediția 5 (DSM-5) necesită o perioadă neîntreruptă de boală, cu episoade majore de dispoziție în asociere cu simptome de schizofrenie de criteriu A, inclusiv delir, halucinații și simptome negative.² Dacă nu sunt prezente episoade majore de dispoziție, simptomele pozitive trebuie să fie prezente timp de două sau mai multe săptămâni pe toată durata de existență a bolii, iar simptomele nu trebuie atribuite unei substanțe sau unei afecțiuni medicale.²
 
Profesorul Falkai a subliniat că principala diferență dintre diagnosticele ICD-11 și DSM-5 de tulburare schizoafectivă este dacă trebuie luată în calcul doar boala concurentă sau întreaga evoluție a bolii.^1,2 Acest lucru trebuie remarcat, deoarece unele persoane cu schizofrenie pot prezenta un singur episod, în timp ce altele pot prezenta mai multe episoade, dar la intervale de zeci de ani fără simptome.²
 
În această parte a dezbaterii, profesorul Falkai a continuat subliniind diferențele importante între ICD-11 și DSM-5 în ceea ce privește conceptul de tulburare schizoafectivă. În ICD-11, cerințele de diagnosticare trebuie îndeplinite simultan cu episoade de dispoziție, care să dureze o lună, precum și cu declanșarea simptomelor psihotice cam în aceeași perioadă.¹ Această definiție se axează pe tiparul de simptome din timpul unui episod și nu pe toată durata de viață. Pe de altă parte, criteriile DSM-5 implică o evaluare retrospectivă a interconectării dintre dispoziție și simptomele psihotice pe toată perioada bolii, ceea ce poate fi mult mai greu de interpretat cu precizie.²
 
Profesorul Falkai a arătat că aceste abordări diferite de diagnosticare reflectă parțial un compromis între stabilitatea diagnosticului și fezabilitatea diagnosticului, care influențează puternic fiabilitatea. Deoarece diagnosticul DSM-5 depinde de considerentele privind evoluția pe toată viața a simptomelor, este conceput astfel încât să fie relativ stabil. Cu toate acestea, abordarea pe toată viața poate face ca fiabilitatea unui diagnostic corect să fie destul de dificilă. Într-adevăr, profesorul Falkai a subliniat că problemele legate de fiabilitate au fost observate de mult timp în diagnosticarea DSM a tulburării schizoafective. Pe de altă parte, abordarea ICD-11 evidențiază natura în schimbare a prezentării clinice a numeroase tulburări psihotice în timp.
 
Studiile de pe teren pot furniza informații suplimentare valoroase pentru acest argument, iar profesorul Falkai a demonstrat că prezintă o bună fiabilitate privind diagnosticul ICD-11 de tulburare schizoafectivă, împreună cu o utilizare facilă și claritate. De exemplu, o meta-analiză pe 42 de studii a prezentat o stabilitate ridicată a diagnosticului prospectiv în spectrul schizofreniei și psihozelor cu spectru afectiv, fără diferențe semnificative ICD/DSM.³
 
S-a mai arătat și că tulburarea schizoafectivă are de mult timp diferite definiții, variind între faptul că este în sine o entitate discretă până la faptul că este o reflexie a co-existenței schizofreniei și a unei tulburări de dispoziție. Cu toate acestea, s-a discutat că există motive clinice importante pentru menținerea unui astfel de diagnostic și că criteriile DSM-5 au limitări clare, atât teoretice cât și practice și, prin urmare, ar trebui simplificate.
 
Profesorul Falkai și-a încheiat prezentarea susținând afirmația că tulburarea schizoafectivă trebuie diagnosticată transversal, ca în ICD-11. Acest lucru se datorează în primul rând naturii mai fezabile în practica clinică comparativ cu abordarea longitudinală ca cea din DSM-5. În plus, datorită stabilității diagnosticului timp de cel puțin 4,5 ani³, ICD-11 reprezintă o modalitate utilă de a defini și diagnostica această afecțiune vagă.

Discutând ca oponent în dezbatere, profesorul Ingrid Melle de la Institutul de medicină clinică din cadrul Universității din Oslo a argumentat că tulburarea schizoafectivă ar trebui diagnosticată longitudinal cu DSM-5, nu transversal.
 
Profesorul Melle și-a început dezbaterea descriind un studiu de caz. În 1939, Kasanin a descris pentru prima dată anumite cazuri „destul de atipice”, prezentând o imagine clinică ce ar putea fi schizofrenică sau afectivă. Acesta a fost începutul unei serii de întrebări dacă tulburarea schizoafectivă este schizofrenie, tulburare maniaco-depresivă, ceva între ele sau o tulburare separată.
 
Tulburarea schizoafectivă poate prezenta mai multe perioade fără simptome ca schizofrenia, a afirmat profesorul Melle, și, prin urmare, un diagnostic de tulburare schizoafectivă este un concept util deoarece poate anticipa mai bine rezultatele pentru pacienți și poate îmbunătăți șansele unui tratament corect și la timp.
 
Cu toate acestea, tulburarea schizoafectivă nu trebuie considerată o afecțiune separată, ci ca făcând parte dintr-un spectru larg de tulburări psihotice și de dispoziție, undeva între schizofrenie și tulburarea bipolară. De la redactarea primului DSM-I în anul 1952 și până în prezent, comunicarea clinică a tulburării schizoafective s-a modificat și, într-adevăr, nu prea există opinii similare între DSM-IV și ICD-10.

Așa cum sunt în prezent, criteriile de diagnosticare din DSM-5 necesită o perioadă neîntreruptă de boală în care să existe un episod major de dispoziție concomitent cu criteriul A de schizofrenie.² Cu toate acestea, ICD-11 definește tulburarea schizoafectivă ca având toate caracteristicile schizofreniei în cam același timp cu schimbările de dispoziție.¹ 
 
Este important faptul că DSM-5 evaluează simptomele de dispoziție pentru întreaga durată a bolii psihotice, în timp ce ICD-11 le evaluează doar în timpul episodului curent. În continuare, profesorul Melle a afirmat că, din moment ce studiile empirice au arătat diferențe în ceea ce privește simptomele clinice în timpul diferitelor episoade, un diagnostic ICD-11 s-ar putea chiar modifica de la un episod la următorul. Acest aspect are implicații importante în ceea ce privește validitatea diagnosticului. Dacă se acceptă o abordare longitudinală cu DSM-5, se ia în calcul întreaga experiență a pacienților ca întreg, reducând riscul ca un episod excepțional să fie utilizat pentru diagnosticare.

Profesorul Melle și-a încheiat prezentarea evidențiind dovezile clinice care susțin combinațiile de anumite medicamente pentru pacienții schizoafectivi. În opinia sa, abordarea longitudinală folosită de DSM-5, deși este mai puțin practică în clinică, oferă o imagine mai de ansamblu asupra evoluției pe toată perioada vieții a tulburării schizoafective și poate ajuta mai eficient pacienții să primească tratamentul de care au nevoie.